Haos

ce vant vei lasa sa ma ia, ce dorinta iti vei implini, , 

Stiu, voi fi zero barat... 

ori chiar de vei vrea sa exist si inima ta va-nfrunta, greutate, nimic, 

tot inchis.

iti zic sincer, 

fara perdea, viata mea te va vrea, chiar de eu voi parea mai nimic, 

mai aproape de-abis de voi fi,

iubindu-te-n purgatoriu, nu stii?

esti tot ce-am mai drag, esti visul grotesc, esti viata si moartea, esti tot ce-I ceresc, esti inima-mi, gandul, esti tot ce-am ales.

Iubite, esti tot ce-am mai bun!

Stiu, ma iei in ras azi, si maine si atunci...

E greu sa-telegi ce inseamna s-aduci,

Ofranda iubirii si dorului meu,

Cand nu mi-esti aproape,

Nu stiu sa fiu eu, 

Si cand sunt, mi-e frica sa crezi ca eu vad, eu stiu cand urmez...

Jumate, jumate

Placere, simțire, ființă, voință,

Lumina din Cer imi chinuie drumul,

Eu cer si tot cer pana-i sacul mai gol

Si apoi ma intreb de ce ma-nfior?căzut e copacul in care ma-ncred,

Nu vad o portita sa pot sa-nconjor,

Sa nu dau cu ochii de tot ce ma minti,

Mi-am lasat si lumina si ochii de sfinti.

Orbesc si  inghit si las’, ca nu mor...

Pot sa iubesc, chiar de cad in gol.

Trezesc o fiara si-o las sa tresara

Sa-si vâre coltii in tot ce-i pustiu,

Moartea-mi sopteste,

Te-astept cu caldura si foc si un fulger.

Revino-ti, iubire. Gaseste un scop.

Gaseste o luna, gaseste o stea,

Gaseste in mine ce crezi ca-ti lipsea.

Beție 

Noaptea....

Gasesc lumini in juru-mi,

Credinte uitate-n luna,

Si stele deodata, si minti luminate

Si luna ce-mi sta impotriva. 

Lumina n-ajuta, si viata-i cãlàie, 

Si moartea vorbeste prea dulce

Se cearta, vorbesc, lumineqza in cer.

Dar oare-i vointa din mine?

Cârtesc si suspin, gasesc alinare, 

Paharul de vin ce-mi sta pe carare.

Iubire, de ce dai de greu?

Cand stii ce-am in sufletul meu?

Dezmat si foc si jar, ele abundã,

Mi-e greu sa gasesc intre ele izbanda,

Calm, duiosie, viata, habar...

Cam asta eu am...si dispar.

Fier inrosit cu foc si cu pară

Blestem si inchin si râd,

Voiesc sa pun punct

Durerii ce-o simt,

Vad negru si gri.

N-am foame, n-am sete,

Ma doare si-un pas,

Inapoi contenesc,

Vad roz , dar nu simt,

Si Imi oglindesc,

Un sange si-o vena.

Pulseaza si curge,

Marunt mi se scurge

Si viata ce-o am.

Pun punct. 

Si astept

Brut

Acum ceva vreme

Mi s-a pus un ghimpe-n coastă

Si-am ales sa lupt pentru nemurirea noastră.

Recunosc, a fost greu, 

Sa nu mai fiu eu,

Dar pentru noi as varsa tot sangele meu.

Si-am ras, si-am plans

Si-am mers pe vreme grea,

Si-am ales sa fiu cand lumea vorbea,

Si-am tacut, si_am ras cand nu merita,

Si-am iubit, si-am gresit,

C-asa-i viata, e grea.

Si frumoasa, si flori,si suspine,

Gasesc iubire... nu ma pot abtine.

Am nascut, am iubit, si-am gresit, si-ai gresit,

Si-ai iertat, si-ai iubit,

Cand eu nu eram om.

Inviat, plin de ura, iubire, de-odata,

Renuntat, privit catre cer,

Uitat si facut numai ura in jur,

Uitat si gandit, si visat si iubit....

Balanta, iubire, zănatec incerc.

Nu vad luminita de la nici un tunel.

Da-mi Doamne credinta si calm si iubire

Sa nu pot o clipa sa-ntorc din privire.

Constatare

Mi-am dat seama de foarte mult timp ca imi place sa stau, undeva, intr-un colt, vazuta sau nevazuta si sa privesc sau sa ascult povestile strainilor. E ciudat cum unii nu observa multe minuni ce se astern misterioase in viata lor. Se plang de inexistenta lucrurilor inutile din viata lor, fara sa fie capabili sa priveasca aproape, catre ceea ce au deja. Nu pot sa nu observ ca uneori nu fac decat sa ma contopesc cu unele din aceste probleme si sa nu reusesc sa deslusesc o privire de ansamblu, iar uneori chiar sa pierd centrul de gravitatie.
Am ajuns, explicabil, sa traiesc intr-o lume in care nu imi inchipuiam vreodata ca o sa ajung sa traiesc. Intr-o lume mare, plina de oameni atat de diferiti, dar totusi atat de asemanatori... Toti fac acelasi lucru: se trezesc, isi beau cafeaua fara cofeina si cu lapte de soia, cafea care, in umila mea opinie, nu isi mai are nici un rost, caci pana la munca nu reusesti sa vezi nimic in drumul tau... Vin de la munca, cumparaturesc in fiecare zi cate putin sau daca nu, macar isi clatesc ochii prin magazine ieftine, merg acasa, mananca semiprarate congelate si se uita la tv, la niste aberatii de emisiuni, poate mai aberante decat Dezgustatorul Capatos al nostru. E totusi ciudat cum o civilizatie extrem de avansata fata de noi, devine in viziunea mea, un popor de imbecili plangaciosi, robotizati, alergici si mancatori de organice fara gust. Ii vezi pe strazi, fara inhibitii, nepasatori si pasivi la tot ce se intampla in jurul lor, preocupati mai mult de ei insisi decat de lumea ce-i inconjoara. Pe strazi, acelasi jeg ca acasa, poate chiar mai mare, desi ma asteptam ca aici sa pot linge mac de pe jos sau macar sa nu vad tampoane si doze de bere aruncate prin parcuri. Poate ca nepasarea si indiferenta, precum si salariile de 10 ori mai mari ca in Romania, ii fac sa fie asa degajati, fara nici un fel de stres.... Si totusi, in toate mijloacele de transport inca mai vad oameni citind carti din hartie, inca mai vad oameni tineri facand asta chiar daca majoritatea au trei aifoane si doua perechi de casti in urechi. Am ajuns sa traiesc intr-o lume mai proasta ca a noastra, dar mai degajata. O lume in care poti sa fii concediat fara sa gresesti cu nimic in fata nimanui, fara sa poata fi tras nimeni la raspundere. O lume in care totul se plateste cu cardul, iar gazul e pe cartela. O lume pe invers de-a dreptul.

Nimic

Stiu doar ca Dumnezeu a creat multe sentimente. Pentru mine cel mai important e iubirea. Iubirea fata de parinti, frati, prieteni, cunostinte, animale, plante, oameni...in general. Am invatat sa iubesc, probabil, cand inca nici nu eram pe lume. Apoi, cu timpul, acest sentiment a evoluat. A inceput sa prinda fel de fel de culori. A inceput sa capete contur si sa-i gasesc definitii de la cele mai simple, la cele mai ample. Am cunoscut diferite tente de iubiri. De la iubiri patimase pentru iubiti din copilarie, la iubiri stranse si puternice  pentru prieteni care mai tarziu mi-au zdrobit sufletul. Am iubit si inca iubesc si cainele care m-a muscat. Desi posed in mine largi varietati de monstrii, simt nevoia sa ii expun pentru ca altfel as deveni unul din ei, sau toti in mine, deodata, iar eu nu sunt asa.
Totusi, desi Dumnezeu ne-a creat aceasta gama larga de sentimente, de la cele mai hranitoare, la cele mai daunatoare, acest Dumnezeu nu m-a invatat ce inseamna sa urasc. Nu m-a invatat cum sa simt raul in mine, nu raul din altii. Desi mi-a pus la dispozitie atatea alegeri, nu mi-a trezit in mine decat, incet si rar, dorinta de a fi rea, dar cu toate astea nu ma poate ajuta sa simt nepasare totala. Orice mi-a pune in cale eu nu pot sa urasc. Nu pot sa inchid ochii si sa trec mai departe. Nu pot sa vad o frunza uscata si s-o las acolo.
Stii cum e atunci cand stai si privesti in gol dorindu-ti neinchipuit de tare ca visul tau sa devina plauzibil, sa devina palpabil? Nu ma intelege gresit. Nu-mi doresc sa simt ura, nu pentru ca nu mi-ar fi oarecum benefica in sintetizarea si aprofundarea cunostintelor de viata pe care eu, om, trebuie sa le acumulez de-a lungul anilor, ci pentru ca nu stiu cum as reactiona. Nu stiu de ce as fi in stare daca as simti ura. Am auzit povesti si afirmatii despre sentimentul asta, care nu a facut decat sa ma ingrijoreze. Suntem oameni. Care mai de care mai complecsi, care mai de care mai lipsiti de credinta, care mai de care mai rai sau buni, Suntem diferiti.

Mnemosina

Ma  uit in jur...in fiecare zi. Ma uit la pereti, la usi, la tavan...pana si la oglinda pe care n-am avut bunavointa sa o curat de ceva vreme. S-a schimbat casa mea. Parca e alta, desi... n-am mai fost in stare sa mut mobila la fiecare curatenie de sambata. Cand zic "mobila" ma refer la masa, scaune si o "biblioteca". Si cand zic "mutat", ma refer la impins  masa, scaunele si o "biblioteca" 20 cm mai incolo.
Ceva e ciudat. Are alta forma, are alt aer, alt miros...Si nu...nu ma refer la mirosul de tigara impregnat bine in peretii din jur. Ma refer la faptul ca se simte altfel.
E duminica seara si stau imbracata in bluza ta groasa pe care ai lasat-o intentionat la mine inainte sa pleci. Stau la masa mea de "de toate" (mancat, fumat, scris, citit, chatuit, baut cafea, vorbit cu tine, plans, ras, zambit...etc ) si incerc sa ma descarc asa cum uneori reusesc s-o fac prin cuvinte, dar parca de data asta ma blocheaza ceva. Mi-am aprins vesnica tigara care se fumeaza singura intre cele doua degete ale mainii mele stangi atunci cand imi simt restul degetelor lipite de tastatura, si am pornit spre o destainuire saraca
a sentimentelor si gandurilor ce ma macina de un pic de vreme incoace.
As minti daca as zice ca ma indrept orbeste spre ceea ce urmeaza sa fac, ca o varianta feminina a lui Conan Barbarul
As minti daca as spune ca ceea ce las in urma nu reprezinta calcaiul lui Ahile pentru mine si as minti daca ti-as spune ca am incredere deplina in tine si in cuvintele tale.
Din ce imi spun mie amintirile mele, se pare am fost, pe rand, un copil puternic, o fata puternica, iar acum, o femeie puternica, careia nu i-a fost frica niciodata sa deschida Cutia Pandorei si care, chiar daca pe moment a vazut tot universul sau transformandu-se in haos, a reusit pe rand, incet, dar sigur, sa-l aseze intr-o ordine perfecta ca intr-un puzzle.
Sincera sa fiu, desi sunt foarte sigura pe mine, am momente in care ma apuca o panica istovitoare. Am momente in care partea mea feminina reuseste sa treaca peste puterea si forta cu care, zic eu, am fost inzestrata, iar atunci cand ma apuca panica asta de care iti tot vorbesc, nu-mi doresc decat sa nu fiu singura. Sa existe cineva care sa ma ia de mana, sa ma ia in brate si sa-mi spuna asa cum o faci tu : "Totul va fi bine!"
Evident, atunci cand mi se pare ca tot ce-mi imaginez seamana cu o himera, imi amintesc imediat de fiecare moment petrecut alaturi de tine. Imi amintesc imediat de tot ce-ai reusit sa schimbi in viata mea, de tot ce-ai reusit sa faci din viata mea si nu-mi ramane decat sa zambesc, sa-mi spun singura acel "Totul va fi bine!", sa continui sa pazesc ca si Cerber ceea ce am creat si continuam sa creem impreuna si ... sa-ti multumesc.

Ana

Exista momente in viata cand incepi sa te intrebi tot mai des daca faci alegerile cele mai potrivite, daca atunci cand nu alegi bine vei avea totusi un regret, daca vei avea un regret ce repercursiuni va avea asupra viitorului tau, si tot asa.... De cele mai multe ori intrebarile astea nu-si au un raspuns ori de cele mai multe ori raspunsul apare dupa ce intrebarea dispare din peisaj.
 Am cunoscut intr-o zi, pe o banca oarecare dintr-un parc oarecare din orasul sufletului meu, o fata. Era draguta, avea o pereche de ghete rosii din piele intoarsa, un par drept si roscat si o privire limpede, dar ce facea trimitere spre alte locatii, nicidecum catre cele cunoscute de mine. Cum am cunoscut-o? Era toamna si ma oprisem la umbra pe o banca sa-mi trag sufletul si sa fumez o tigara. M-am asezat cuminte, am pus mapa plina de corespondenta ridicata de la posta, langa mine si mi-am aprins tigara uitandu-ma in gol la oamenii care treceau pe langa mine. Un nene mai batran s-a oprit pret de cateva secunde in fata mea si mi-a zis: "Of, of, of...esti asa frumoasa si habar n-ai tu cat o sa te urateasca tigara aia..." Am zambit rusinata si mi-am lasat privirea in pamant, dar in urmatoarea secunda am auzit o alta voce. O voce de femeie : "Pot sa fumez o tigara cu tine? Pe fiecare banca e cate o tanti sau un nene si as fuma plimbandu-ma, dar am obosit." Era roscata cu ghete rosii. Am zis un "desigur" cu jumatate de gura. Aveam nevoie sa fiu singura in alea 10 minute de pauza, dar mi-am spus ca n-o sa ma deranjeze. "Ce toamna tarzie...E frumos afara. Sper sa tina cat mai mult." Am aprobat-o zambind. "Ana ma numesc. Imi cer scuze ca ti-am invadat banca." M-am prezentat si eu la randul meu, dar nu am stiut cum sa reactionez asa ca am tacut in continuare. Mi-am stins tigara si m-am ridicat de pe banca putin jenata. " E frumos orasul vostru. Cred ca o sa revin. Poate o sa ai timp sa mi-l arati intr-o zi." M-am asezat si mi-am aprins o alta tigara. Am inceput sa ma simt in largul meu. Am inceput sa discutam chestii banale, deloc iesite din comun. Privind ceasul de la primarie mi-am dat seama ca statusem o ora, iar Ana nu parea sa vrea sa plece ori sa ma lase sa plec, asa ca am intrerupt-o politicos si-am rugat-o sa-mi lase un numar de telefon cu promisiunea ca in aceeasi zi, mai tarziu o sa-i arat o parte din oras.
M-am tinut de cuvant si spre seara am sunat-o, iar spre surprinderea mea a si raspuns cu un glas nerabdator:
 "Ma bucur ca nu ai uitat." Am stabilit locul si ora de intalnire si m-am dus sa fiu un mini ghid pentru o straina pe care o cunoscusem intr-un parc la o tigara.
Ne-am asezat pe o terasa la o cafea si am ramas parca oprite de orice cisumstanta la aceeasi masa ore-n sir. Am ascultat-o cu drag si-mi povestea unele lucruri ca si cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna, plina de entuziasm, era ca un copil. M-a fascinat, Ana....
Aveam un drum...stiam fiecare piatra ce-l construia frumos si drept spre ceea ce credeam ca va fi viata mea. Totul era limpede. Stiam exact ce am de facut, urmam niste pasi, taiam vise de pe lista imediat ce le indeplineam. Intr-o fractiune de secunda toate pietrele din drumul meu au inceput sa prinda niste forme neregulate, neslefuite, parca incercau sa se razvrateasca si mi-e imi convenea. Ma bucuram ca trebuie sa creez un alt drum, sa-l limpezesc, sa-l curat. Imi convenea deoarece, de data asta, il construiam cu tine. Ma bucuram pentru ca de data asta i-am proiectat eu forma, l-am vizionat in timp si spatiu asa cum am considerat eu de cuviinta. Eram fericita ca nu-mi sopteste nimeni din culise traseul pe care trebuie sa-l urmez pentru a duce la bun sfarsit planul. Aici apare intrebarea pe care i-am pus-o Anei...Intrebarea la care inca nu contenesc sa caut raspunsuri: Sunt sigura ca riscul asta, de a-mi crea propriul drum, nepazit de umbre binevoitoare, de a-l lua in forma bruta si de a-l modela dupa bunul meu plac, impreuna cu tine, e un risc pe care merita sa mi-l asum?
Ana s-a uitat la mine, defapt prin mine, si mi-a raspuns cu un scurt "Da!"...

Octombrie

            Nu mi-a placut niciodata septembrie. Imi place toamna cu toate culorile ei, cu toate fazele ei, dar septembrie nu mi-a placut niciodata...Era luna in care se termina vacanta si incepea scoala. E luna in care vremea e atat de nehotarata incat nu stii niciodata daca sa iei umbrela cu tine sau nu,  si-n plus iti mai trebuie si geaca sau cizme si sosete plusate, desi e abia septembrie. Luna asta n-a adus niciodata ceva bun in viata mea. Poate doar cand am intrat in clasa I, dar si atunci ploua cu galeata si aveam uniforma si ciorapei albi, facuti gri pana sa dau fata-n fata cu abecedarul. Anul asta, in schimb, pe ulima suta de metri, s-a trezit el, septembrie, sa-mi schimbe toate teoriile cu privire la uratenia lui.
              S-a-ntamplat fix pe 30. Dupa cateva incercari esuate, dupa destule insistente, am ajuns la concluzia ca "incercarea moarte n-are" si-am hotarat sa zic "DA!" Neah...nu m-am maritat, n-am acceptat vreo cerere in casatorie (inca), am hotarat sa revin la ceea ce obisnuiam sa fiu acum ceva vreme. M-am decis ca e momentul sa nu mai resping fara drept la replica si ca trebuie sa-l las sa intre in viata mea. Poate ca a asa a fost sa fie, acum dupa cativa ani si nu atunci, acum cativa ani. Tind sa cred din ce in ce mai tare in "Nebanuite sunt caile Domnului".
               Am fost...straini, cunostinte, prieteni, iubiti, prieteni, cunostinte, prieteni...si acum...acum suntem NOI. Credeam ca nu o sa reusesc prea curand sa simt. Mi-era dor de tot ce-nseamna liniste si agitatie deopotriva. Mi-era dor de toata viata mea. Mi-era dor de mine...
             

Gol

E..aproape dimineata. Am deschis geamul, doar pentru ca din culcusul meu cald din pat se vedea un cer limpede ce mi-a starnit curiozitatea. M-a izbit imediat o racoare tarzie de toamna si o liniste iesita din comun. Sunetul e acelasi ca in alte nopti. Poate ca nici copacii nu au somn si poarta polemici despre cat de minunat e cerul in dimineata asta. Posibil ca “timpul sa nu mai aiba rabdare” si sa o ia din nou la goana tocmai cand mi-as dori sa ma menajeze. Posibil ca luminitele mici ce licaresc deasupra mea sa ma priveasca si sa cugete o data cu mine la ceea ce numesc eu “straini” pentru ca pana la urma urmei asta suntem..straini. De asta ne e frica unul de altul, de faptul ca suntem straini. Nu reusim sa trecem peste bariere ori peste limite. Simtim doruri pe care nu ni le putem explica la fel cum nu pot sa-mi explic acum de ce stau in fata geamului zgribulita. Ma simt libera, dar vezi tu? Libertatea asta nu face decat sa ma sperie. Nu face decat sa ma adanceasca in dementa si nu conteneste sa ma sugrume cu fiecare moment in care-mi spun ca libertatea e totul....Am reusit sa vad carul mic si sa fixez cu privirea o stea care imi pare a fi steaua polara, dar e impoibil, deoarece ma indrept cu ochii spre rasarit, nicidecum spre miaza-noapte. Miroase a zapada, a frig, a gol....

Septembrie

       
 Stii diminetile alea cand te trezesti bine, pe partea dreapta, soarele e pe cer de putin timp, afara e totul verde si parca radiaza chicotind pana si copacii? Stii diminetile alea cand te-ai trezit zambind, ai facut drumul lejer si fara sa te tarasti spre baie, apoi ti-ai pietanat parul in oglinda dupa ce apa rece ti-a inviorat ochii? Diminetile alea in care fluierai o melodie de-a lui Paul McCartney in timp ce asteptai cuminte, privind afara, sa se termine cafeaua? Diminetile alea au inceput sa fie tot mai rare deoarece au ajuns sa fie pranzuri. Noptile au ajuns sa fie lungi si albe, uneori sa tina pana dimineata, dimineata care a evoluat intr-un mod miraculos spre...nimic. Diminetile mele nu au evoluat. Imi beau cafeaua la pranz, in graba, in timp ce-ascult Megadeth, dupa ce m-am tarat spre baie, mi-am dat cu o tona de apa pe ochi, iar ochii raman cu aceleasi cearcane si la fel de grei ca si ieri. Ma trezesc cu dureri de cap si ameteli, ma arunc sub dus in speranta ca el, ca o ploaie calda de vara reuseste sa ma trezeasca instant, iar spre uimirea mea o face. Afara a venit toamna. Cerul e mai gri in fiecare zi, soarele-si face aparitia rar si scurt, vantul imi tranteste geamurile, iar copacii din spatele blocului parca danseaza nervosi.
           Au trecut inca doua anotimpuri pe langa mine, anul acesta. Doua anotimpuri care nu mi-au lasat amintiri de o deosebita importanta. Nici cu soarele nu m-am intalnit...Nici zapada nu prea m-a suportat...
            Incepe sa fie rece afara. Incepe sa picure cu stropi marunti si reci, ceea ce denota ca toamna nu se joaca, ci doar isi pregateste incet si fara graba terenul de desfasurare.

         

Cateva cuvinte despre mine

          Viata mea...asa...Deci (nici o propozitie nu incepe cu deci )...Viata mea a fost una scurta pana acum...am doar 23 de ani,
           M-am nascut intr-un oras mic(unul din cele 4 orase) din jud. Bistrita-Nasaud, Nasaud, am crescut acolo pana pe la 5 anisori. Ai mei erau foasrte tineri, so...m-au dus la cresa, la camin si la gradi. Am emigrat in resedinta judetului BN unde am locuit cu chirie vre 2 ani, pana cand ai mei s-au hotarat sa ne mutam la tara. Defapt ei s-au mutat la tara, eu am ramas in grija bunicii mele la oras, ca deh..scoala la oras nu se compara cu cea de la tara... Pe parcursul urmatorilor ani din viata mea am trecut prin experiente mai putin placute pentru un copil ce avea sa ajunga mai tarziu, adolescent rebel si razboinic. Nu am fost niciodata un prunc model, dar nici unul cu care sa-i fie rusine mamei. Sunt un om normal, simplu, plin de iubire pentru toti cei din jur, altruist, dar si incapatanat. Imi lipseste deseori ambitia si curajul, dar reusesc sa la aduc pe linia de plutire, in general, la timp! Anii ce-au urmat, incepand cu clasa a 8-a au fost niste ani, relativ fara intamplari deosebite. In familia mea incepuse sa fie totul ok...armonie, liniste si iubire. M-am indragostit si am stat asa, indragostita cam...4 ani...tot liceul, aproape, precum si primul an de facultate. La inceput a fost frumos...dragoste nebuna, flori...planuri de viitor...ce sa mai? Lume nebuna, nebuna de tot. Apoi, dragostea s-a transformat in ceva inutil pana a inceput sa doara, la propriu. Am terminat cu liceul, spre fericirea mea printre primii si-am hotarat, impreuna cu cei care-mi sunt alaturi de-o viata, ca e timpul sa-mi iau zborul, sa o iau de la zero, sa-mi incerc norocul traind pe ale mele forte. Ziz si facut. Am pornit cu dreptul, am inceput sa muncesc, din ce in ce mai mult, a ajuns sa-mi placa sa muncesc, sa ma intretin , intr-un cuvant sa traiesc in libertatea care mi-o ofera independenta materiala. Apoi...m-am indragostit din nou. De data asta incurabil. Am hotarat impreuna sa impartim tot. Sa ne impartim unul pe altul cu noi insine. Am facut totul impreuna! Aveam chiar si o pisica, doi soareci si mai multe flori impreuna. Obisnuiam sa ne iubim neconditionat. Obisnuiam sa fim fericiti impreuna. Am trait momente impecabile pana la sfarsit.... Am invatat ca tot ce e frumos dureaza putin si ca nu mereu depinde de noi intensitatea momentului. Am continuat sa traiesc...Inca o fac... Pentru ca eu n-am pierdut nimic! Ei m-au pierdut pe mine...

Subtil

E 2 dimineata. O alta zi de joi dintr-o alta saptamana, ultima din luna lui august. Mi-am incheiat de ceva vreme socotelile cu ziua precedenta si am hotarat sa-mi fumez tigara de "noapte buna" si sa ma indrept cu pasi repezi spre pat. Nu pentru ca as avea ceva important de facut acolo, ci pentru ca ma simt fara vlaga si secatuita de puteri. Probabil din cauza ultimelor evenimente din viata mea, care au ajuns sa devina si ele rutina, ca daca te obisnuiesti cu ceva, ajunge sa fie banalitate, evident. Sa revin cu inceputul. In fiecare seara cand nu cad lata de oboseala, dar vreau sa adorm sau in serile cand sunt foarte obosita si nu pot sa adorm, aleg o persoana din viata mea la care sa ma gandesc. De regula o aleg pe mama sau pe tata sau pe sor'mea, cineva de care imi e dor. Si ma gandesc la intamplari dragute din trecut tocmai pentru a instaura in psihicul meu un optimism convins.  Astazi, te-am ales pe tine in speranta ca voi adormi usor cu zambetul pe buze asa cum m-am obisnuit s-o fac in "compania" ta, dar spre mirarea mea am ajuns sa ma intorc de pe o parte pe alta, sa ma foiesc in stanga si in dreapta de parca as fi avut mancarimi. Mi-am pus perna pe cap, poate, poate ticaitul ceasului o fi de vina. Somnul meu nu avea de gand sa apara. Si m-am ridicat frumos...se facuse deja 3 si mi-am aprins o a doua tigara de "noapte buna" indreptandu-ma spre geam. Afara, destul de racoare pentru antepenultima zi de august. Am inchis geamul si m-am asezat la masa mea de mancat, scris, invatat, citit, socializat, fumat, baut cafea, cunoscut oameni, pierdut oameni, ras, glumit...masa mea de de toate. Am deschis laptop-ul si pentru un moment am zambit. Pana si cand nu sunt in "compania" ta zambesc. Vezi? Reusesc sa ma bucur de lucrurile marunte din viata mea. Si cand zic marunte ma refer la minuscule, microscopice. Imi imaginez un zambet si un pic din ce mai imi aduc aminte dintr-o voce si zambesc. Asa definesc eu o bucurie marunta. In al doilea moment eram pregatita sa-ti scriu toate "detaliile" astea direct, tie, dar in al treilea moment am hotarat sa nu o fac. M-am gandit la cum ai putea sa interpretezi toata insiruirea asta de cuvinte si am ales sa te pastrez asa cum te am. Da, poate am procedat gresit ca nu am riscat, dar de data asta prefer sa fiu precauta. Prefer sa ma pastrez timida, prefer sa te pastrez.
Sper sa reusesc intr-un final sa adorm fara sa ma mai foiesc si fara o a treia tigara de "noapte buna" pentru ca...cine stie? Poate aleg sa risc.

Normal

Și când te gândești că nimic pe lumea asta nu stă în loc. Când te gândești că toate lucrurile care ai vrea să se oprească și să rămână nemișcate măcar pentru o zi, parcă o iau la goană, parcă fug mâncând pământul doar ca să fie sigure că te lasă în urmă.
De multe ori mi-am dorit ca timpul să se oprească în loc, dar el a pornit într-un șprint intenționat și de multe ori mi-am dorit ca timpul să mă menajeze și să plece de lângă mine, dar s-a oprit ca și când nu m-ar fi băgat in seamă.
Nu e ciudat cum de fiecare dată când îți pui în minte că trebuie să urmezi planul pe care în urmă cu câteva nopți l-ai născocit, planul care tu crezi că e "cel mai" perfect pentru tine, după câtva timp apare ceva care ți-l dă peste cap?

Pixeli

Gasesc a fi lipsita de relevanta orice relatie bazata doar pe vizual. Mi se pare lipsit de noima sa te blochezi holbat la o persoana pe care o vezi pixelata si nu reusesti sa-i distingi gropitele create de un zambet placut, frumos conturat. Mi se pare ca e ca si cum m-as uita pe geam si as vedea in departare un tip imbracat frumos, dar caruia nu reusesc sa-i disting nici chipul si nici formele ce-i definesc constitutia fizica.
Am intalnit chipuri frumoase, mai putin frumoase si hidoase. Le-am privit cu aceeasi gratie pe fiecare in parte pentru ca mi s-a parut interesant sa vad lumina difuza din casa fiecaruia care pica pe niste chipuri distincte.
Am ales, evident, sa privesc cele mai frumoase dintre chipuri. Chipurile alea care ma fac sa zambesc cu drag atunci cand le privesc si totusi nu reusesc sa gasesc logica pentru care inca le mai privesc. Nu fac decat sa ma uit in gol, prin ele si sa schimb cateva vorbe, uneori dulci, alteori fara sens si de cele mai multe ori sa tac.
Subiecte de conversatie se gasesc mereu: despre vreme, despre ce mai face unul, altul, despre nimicuri sau banalitati. Nu reusesc sa ma adancesc in fiecare in parte, nu reusesc sa trec de aceea bariera a pixelilor, iar atunci cand am ales sa privesc acele chipuri cu ochii mei, pe viu, am ramas ori profund dezamagita ori indiferenta.
Sigur...de cele mai multe ori, dezamagirea a fost la ea acasa. Ce ma asteptam?

Fir de iarba

Cred ca...da. Defapt nu cred, sunt sigura. Sunt genul ala de fata. Genul de fata comuna care viseaza deseori cu ochii deschisi. Inca mai cred ca fiecare din noi are un suflet pereche si inca mai cred in basmele cu final fericit.
Sunt fata aia care crede fiecare cuvant pe care-l rostesti uitandu-te in ochii ei pentru ca ii dai un sentiment de siguranta.
Sunt acea fata care inroseste si zambeste subtil daca ii spui ca e frumoasa.
Sunt fata care se viseaza indragostita pentru totdeauna, care se viseaza mireasa pe plaja, la apus, intr-o rochie lunga, asa cum aveau printesele in basme.
Sunt fata care asteapta cu sufletul la gura sa te revada, iar daca nu stie nimic despre tine se agita si se sfarama in interior.
Sunt fata care plange des la filmele de dragoste, care plange, uneori, fara motiv, care plange cand e trista, nervoasa, obosita sau fericita.
Sunt fata care atunci cand e trista isi pune piesa preferata pe repeat, sta in pat cu ochii in tavan, dar nu vede tavanul din cauza lacrimilor.
Sunt fata care isi doreste fericire si liniste mai mult decat orice altceva pe pamant.
Sunt fata care inca mai plange in tren in drum spre casa cand pleaca de la casa parinteasca.
Sunt fata care suspina adanc si des la fiecare amintire cu tine.
Sunt fata care, desi nu recunoaste, isi doreste romantism.
Sunt fata care iubeste sa te faca fericit si care adora sa adoarma in bratele tale.
Sunt fata care nu are rabdare cu nimic si grabeste atat de des mersul lucrurilor, in speranta ca e vor realiza conform dorintelor ei, incat de cele mai multe ori esueaza.
Sunt fata care a primit palme, zambete, dragoste, durere, dar care a stiut ca trebuie sa se ridice si sa inceapa iar de la zero.
Sunt fata care viseaza in fiecare noapte ca viata ei va fi asa cum si-o planifica inainte sa adoarma.
Sunt fata care nu intelege cum poti sa iubesti astazi, dar maine sa nu mai simti nimic.
Sunt fata careia trebuie sa ii dai flori si pe care trebuie sa o cuceresti cu mai mult decat doua cuvinte.
Sunt fata pentru care trebuie sa lupti si care va lupta pentru tine chiar daca se va dovedi a fi in zadar.
Sunt fata care isi doreste cadouri de ziua ei si care spera ca prietena ei cea mai buna s-a gandit macar anul asta sa-i faca o petrecere surpriza.
Sunt fata care se bucura de primul flug de nea si de primul bulgare de zapada aruncat de tine spre ea.
Sunt fata care se supara cand ii vorbesti urat sau rastit, cand faci glume la adresa ei.
Sunt fata care crede in iubire si prietenie.
Daca am creat o alta impresie sau daca am zis ca sunt altceva, am mintit. Sunt la fel de comuna ca firul de iarba.

Dilema

            E ciudat sa cunosti oameni, sa ai asteptari, sa vrei sa impartasesti aceleasi ganduri, trairi, sentimente. E anormal sa ai simtaminte zero, e anormal sa privesti lumea cu dezgust.

Cred ca cel mai simplu ar fi sa nu mai am asteptari. Sa privesc totul cu ochi reci si goi, sa privesc inainte ca si cum totul ar fi neasteptat de normal, sa aleg continuitatea si sa las totul sa curga.

            Lucruri puternice care m-au marcat au inceput sa devina obisnuinta. La fel cum in fiecare seara, inainte de culcare, auzeam si vroiam sa aud aceeasi poveste de la bunica, la fel vreau sa cred ca obisnuinta naste reguli, vreau sa aud ca lucrurile nu vor ramane mereu asa si vreau sa simt cum fiecare intamplare imi da o siguranta ca totul va fi bine.

            Exista intamplari in viata fiecaruia dintre noi care ne fac sa visam, ne aduc tristete sau entuziasm, dar care trec atat de usor, pe care le tratam cu ignoranta si le lasam sa se ascunda in sertarul ala pe care-l deschidem doar cand stam cu cineva la un pahar de vorba.

            Simt ca merit mai mult si ca tot ceea ce ofer am dreptul sa primesc, dar nu stiu cum se face ca doar eu sunt de parerea asta, sens in care, ma oblig sa nu mai ofer. Nu am suportat si nu voi suporta niciodata sa fiu o a doua optiune, sa impart ceea ce e al meu cu altcineva sau sa fiu impartita. Eu sunt pe primul loc si nu ma voi atinge niciodata de ceea ce pentru tine e pe primul loc. Tind sa cred ca am fost, oarecum, creata sa exist dintr-o data, intr-una singura si pentru unul singur.

            Ma oblig fata de mintea mea, care si-asa isi pune prea multe intrebari, fata de sufletul meu care a fost mult prea des si intens nebagat in seama, sa privesc din umbra cu aceeasi ochi reci si goi cum lumea din jurul meu se sfarma sa traiasca in falsitate, in ignoranta, in rautate si mai ales in incertitudine.

            Am cunoscut candva un om care-si punea asa de multe intrebari si pentru fiecare intrebare avea atat de multe raspunsuri, incat am considerat ca sunt prea limitata pentru a incerca sa caut raspunsul potrivit la fiecare intrebare in parte. Asa ca l-am privit cu liniste, am deschis usa si-am plecat. Pana sa ajung la concluzia ca eu sunt ecuatia ce nu se potriveste cu sistemul, mi-am creat un model propriu de calcul al marii acolade, dar de fiecare data aveam un singur raspuns.

            Sa incerci sa devii imun e, probabil, cea mai grea lupta pe care poti sa o duci cu tine insuti. Tu pe tine te infrunti la nesfarsit si ego-ul tau iti va spune mereu ca daca alegi opusul iti va fi mai bine, dar tu niciodata nu vei ajunge la un acord cu acesta. Ego-ul meu ma vede ca fiind capabila de o schimbare radicala, ma vede ca fiind exceptia de la fiecare din regulile sale, dar eu nu ma vad decat un mediocru pe cale de a realiza ca si-a luat demult viata in maini, ca nu depinde de nimeni altcineva decat de el insusi.

             Fata de considerentele expuse, nu-mi ramane decat sa continui sa ma oblig...

Retoric

Nu mi-am pus niciodata problema ca as putea sa ma aseaman atat de tare cu o alta persoana. Pana acum nu am realizat ca am o parte groaznic de insensibila, ca am o parte in mine care a iesit la suprafata exact cand aveam nevoie de ea. Eram pe punctul de a ma arunca intr-o prapastie cu riscul sa suport aceleasi dureri ca data trecuta. Am ales sa nu imi asum acest risc. cred ca am facut bine pentru ca nu am gasit reciprocitate si nici lupta pentru mine. Asa ca am ales sa ma intalnesc cu o anumita persoana care m-a sunat cu o voce seaca sa-mi spuna ca trebuie sa vorbim. Aveam si eu sa-i povestesc multe, aveam niste dorinte si emotii pe care doar ei puteam sa i le dezvalui fara sa fiu judecata. Am mers pe jos. M-am bucurat de aer si intr-un final am ajuns la destinatie. Am deschis usa si s-a eliberat un nor mare de fum de tigara in scara. Luasem doua doze de bere si tigari. Exact ceea ce mi-a cerut gazda. Ma asteptam sa vina sa ma salute, dar nu a facut-o, asa ca am intrat in camera. Se auzea o piesa pe care demult o ascultam in momentele in care aveam nevoie sa ma eliberez. Am cautat-o privirea si am gasit-o intr-o parte a camerei stand intr-un tricou larg si albastru, nepieptanata, cu ochii rosii, de la fum.

Statea linistita in coltul ei de camera ascultandu-si piesa aleasa conform starii ei de spirit, pusa pe repeat. Nu facea decat sa rememoreze ceea ce deja se petrecuse. Incerca sa gaseasca punctul din care a pornit, sa ghiceasca unde a gresit si sa raspunda la unele intrebari la care era inutil sa raspunda. La fel de inutila era si toata zbaterea astea mentala si sufleteasca. Nu reusea decat sa creeze mai multe probleme si mai multe intrebari si mai multe conversatii cu ea insasi. Si-a desfacut o bere. A umplut un pahar. Si-a aprins o tigara si  si-a oprit privirea asupra tavanului alb si gol. Chinuita, parca, de goliciunea tavanului si-a urnit privirea spre singurul petec de lumina provenit din becurile de afara. Avea atatea sa-i spuna... Avea asa multe de facut... Si-ar fi dorit sa dea timpul inapoi...Daca ar fi facut asta, sigur nu ma mai aflam acolo, probabil era o alta piesa, conform unei alte stari de spirit, pusa pe repeat. Probabil nu tragea din tigara in momentul ala si nici nu avea timp sa caute petece de lumina prin camera. Daca ar fi facut asta, ar fi fost fericita. In seara aia nu simtea decat regret si agitatie. Ceea ce nu intelegea la ea era faptul ca nici macar nu isi dorea protectia si echilibrul pe care il cauta pana acum. Nu cauta decat sa zambeasca. Nu mai cauta nici macar fluturi in stomac si nu isi dorea nicidecum o responsabilitate. Cred ca simtea frustrare si nebunie, iar in acelasi timp o dorinta subita de a face ceva. Sigur ca nu avea ce sa faca. S-a bazat pe considerentul ca nu are ce sa piarda si acolo a gresit. Poate nu a fost o greseala fatala sau vitala, poate dimpotriva, a fost o reactie perfect normala. Amalgamul pe care si l-a creat singura a facut-o sa isi mai umple un pahar si cred ca avea cateva ore bune de cand urla aceeasi melodie si statea in aceeasi pozitie in coltul camerei. Singura diferenta era ca eram si eu acolo, scrumiera era plina, fumul de tigara era foarte dens.

Nu avea urme de latenta, nu avea urme de dorinta si nici macar de simtaminte. Mi-a povestit totul asa cum s-a intamplat. Trairile ei mi s-au parut minione, la fel si ei, dar nu intelegea de ce se simte asa macinata de toata povestea asta. Nu intelegea cum dorintele ei s-au transformat in pasiv, nu intelegea de ce ceea ce nu vroia, acum isi doreste tot mai tare. Aveam sentimentul ca nu pot sa o ajut cu nimic si aveam dreptate. Mi-a povestit totul cam intr-o jumatate de noapte. A fost un episod care nici macar nu trebuia sa existe sau macar nu sub acea forma. Si-a dorit din tot sufletul sa poata sa vorbeasca pentru ca am fost singura care a luat vorbele ei de bune. Am fost singura care a inteles exact ce incearca sa imi expuna. Umila mea opinie a fost sincera, dar nici macar nu a contat pentru ca tot ce a facut a fost sa stagneze, sa se complaca si sa ramana ea.

Nu i-am mai povestit ceea ce ma framanta pe mine pentru ca ma simteam exact la fel. Eram rupta de lume de ceva timp si aveam ocazia sa ma lipesc din nou. Sa-mi limpezesc privirile...Stiam exact.

Uit....

Uit uneori cum e sa ploua,

Uit uneori cum e o roua,

Uit uneori cum e sa fie,

Iar uneori visez ca e.

Imi amintesc o frunza moarta

zambea de fericire

gasea un picur de uimire

in ceea ce o omora.

Galbena si stravezie

vesteda, facuta praf

vedea doar verde inainte-i

si suspina la orice pas.

Era micuta, dar vioaie

se agata de-un varf de ploaie

spera ca vede-o alta zi...

Jos alb si rece, afara frig

Micuta frunza e pe zid.

prin straturi pline de pamant

erau si alte fumegand.

Se intristeaza pentru ele.

Suspina-nghite-n sec,

Vantul o zboara dincol' de zid...

O alta parte fumegand...

Trecut si azi si maine

Cand clipe din trecut

Au devenit prezent.

Cand soapte-mi vin in cap

si vorbe-mi trec prin suflet,

aud iar soare, vad doar zambet

ferit de-a mea lumina,

ascuns de-al meu negand.

Privesc printre zavoare

mari , albe-cenusii

deschid si mintea,

dar si gandul

visand o noua zi.

Trecutu-mi e departe...

si maine sade bine,

acolo intre crengi si vant

'cercand sa iasa din pamant.

Cu fiecare raza si fiecare picur

se-nalta un mugur bland.

el creste...

tot descreste...

mai plina de lumina

ascult trecuta-n gand

cum creste si descreste

acel mugur bland.

chipurile verzi

de iarba stravezie.

Ele zambesc cu suflet rece,

traiesc parc-ar petrece

trecut, acum si maine...

Slobod iti e gandul

si liber iti e visul

incatusat in tine.

Arunca-te in tine,

priveste mai departe...