E ciudat sa cunosti
oameni, sa ai asteptari, sa vrei sa impartasesti aceleasi ganduri, trairi,
sentimente. E anormal sa ai simtaminte zero, e anormal sa privesti lumea cu
dezgust.
Cred ca cel mai simplu ar fi sa nu mai am asteptari. Sa privesc totul cu
ochi reci si goi, sa privesc inainte ca si cum totul ar fi neasteptat de normal,
sa aleg continuitatea si sa las totul sa curga.
Lucruri puternice care
m-au marcat au inceput sa devina obisnuinta. La fel cum in fiecare seara,
inainte de culcare, auzeam si vroiam sa aud aceeasi poveste de la bunica, la
fel vreau sa cred ca obisnuinta naste reguli, vreau sa aud ca lucrurile nu vor
ramane mereu asa si vreau sa simt cum fiecare intamplare imi da o siguranta ca
totul va fi bine.
Exista intamplari in viata
fiecaruia dintre noi care ne fac sa visam, ne aduc tristete sau entuziasm, dar
care trec atat de usor, pe care le tratam cu ignoranta si le lasam sa se
ascunda in sertarul ala pe care-l deschidem doar cand stam cu cineva la un
pahar de vorba.
Simt ca merit mai mult si
ca tot ceea ce ofer am dreptul sa primesc, dar nu stiu cum se face ca doar eu
sunt de parerea asta, sens in care, ma oblig sa nu mai ofer. Nu am suportat si
nu voi suporta niciodata sa fiu o a doua optiune, sa impart ceea ce e al meu cu
altcineva sau sa fiu impartita. Eu sunt pe primul loc si nu ma voi atinge
niciodata de ceea ce pentru tine e pe primul loc. Tind sa cred ca am fost,
oarecum, creata sa exist dintr-o data, intr-una singura si pentru unul singur.
Ma oblig fata de mintea
mea, care si-asa isi pune prea multe intrebari, fata de sufletul meu care a
fost mult prea des si intens nebagat in seama, sa privesc din umbra cu aceeasi
ochi reci si goi cum lumea din jurul meu se sfarma sa traiasca in falsitate, in
ignoranta, in rautate si mai ales in incertitudine.
Am cunoscut candva un om
care-si punea asa de multe intrebari si pentru fiecare intrebare avea atat de
multe raspunsuri, incat am considerat ca sunt prea limitata pentru a incerca sa
caut raspunsul potrivit la fiecare intrebare in parte. Asa ca l-am privit cu
liniste, am deschis usa si-am plecat. Pana sa ajung la concluzia ca eu sunt ecuatia
ce nu se potriveste cu sistemul, mi-am creat un model propriu de calcul al
marii acolade, dar de fiecare data aveam un singur raspuns.
Sa incerci sa devii imun e,
probabil, cea mai grea lupta pe care poti sa o duci cu tine insuti. Tu pe tine
te infrunti la nesfarsit si ego-ul tau iti va spune mereu ca daca alegi opusul
iti va fi mai bine, dar tu niciodata nu vei ajunge la un acord cu acesta.
Ego-ul meu ma vede ca fiind capabila de o schimbare radicala, ma vede ca fiind
exceptia de la fiecare din regulile sale, dar eu nu ma vad decat un mediocru pe
cale de a realiza ca si-a luat demult viata in maini, ca nu depinde de nimeni
altcineva decat de el insusi.
Fata de considerentele expuse, nu-mi ramane
decat sa continui sa ma oblig...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu