Septembrie

       
 Stii diminetile alea cand te trezesti bine, pe partea dreapta, soarele e pe cer de putin timp, afara e totul verde si parca radiaza chicotind pana si copacii? Stii diminetile alea cand te-ai trezit zambind, ai facut drumul lejer si fara sa te tarasti spre baie, apoi ti-ai pietanat parul in oglinda dupa ce apa rece ti-a inviorat ochii? Diminetile alea in care fluierai o melodie de-a lui Paul McCartney in timp ce asteptai cuminte, privind afara, sa se termine cafeaua? Diminetile alea au inceput sa fie tot mai rare deoarece au ajuns sa fie pranzuri. Noptile au ajuns sa fie lungi si albe, uneori sa tina pana dimineata, dimineata care a evoluat intr-un mod miraculos spre...nimic. Diminetile mele nu au evoluat. Imi beau cafeaua la pranz, in graba, in timp ce-ascult Megadeth, dupa ce m-am tarat spre baie, mi-am dat cu o tona de apa pe ochi, iar ochii raman cu aceleasi cearcane si la fel de grei ca si ieri. Ma trezesc cu dureri de cap si ameteli, ma arunc sub dus in speranta ca el, ca o ploaie calda de vara reuseste sa ma trezeasca instant, iar spre uimirea mea o face. Afara a venit toamna. Cerul e mai gri in fiecare zi, soarele-si face aparitia rar si scurt, vantul imi tranteste geamurile, iar copacii din spatele blocului parca danseaza nervosi.
           Au trecut inca doua anotimpuri pe langa mine, anul acesta. Doua anotimpuri care nu mi-au lasat amintiri de o deosebita importanta. Nici cu soarele nu m-am intalnit...Nici zapada nu prea m-a suportat...
            Incepe sa fie rece afara. Incepe sa picure cu stropi marunti si reci, ceea ce denota ca toamna nu se joaca, ci doar isi pregateste incet si fara graba terenul de desfasurare.