Mnemosina

Ma  uit in jur...in fiecare zi. Ma uit la pereti, la usi, la tavan...pana si la oglinda pe care n-am avut bunavointa sa o curat de ceva vreme. S-a schimbat casa mea. Parca e alta, desi... n-am mai fost in stare sa mut mobila la fiecare curatenie de sambata. Cand zic "mobila" ma refer la masa, scaune si o "biblioteca". Si cand zic "mutat", ma refer la impins  masa, scaunele si o "biblioteca" 20 cm mai incolo.
Ceva e ciudat. Are alta forma, are alt aer, alt miros...Si nu...nu ma refer la mirosul de tigara impregnat bine in peretii din jur. Ma refer la faptul ca se simte altfel.
E duminica seara si stau imbracata in bluza ta groasa pe care ai lasat-o intentionat la mine inainte sa pleci. Stau la masa mea de "de toate" (mancat, fumat, scris, citit, chatuit, baut cafea, vorbit cu tine, plans, ras, zambit...etc ) si incerc sa ma descarc asa cum uneori reusesc s-o fac prin cuvinte, dar parca de data asta ma blocheaza ceva. Mi-am aprins vesnica tigara care se fumeaza singura intre cele doua degete ale mainii mele stangi atunci cand imi simt restul degetelor lipite de tastatura, si am pornit spre o destainuire saraca
a sentimentelor si gandurilor ce ma macina de un pic de vreme incoace.
As minti daca as zice ca ma indrept orbeste spre ceea ce urmeaza sa fac, ca o varianta feminina a lui Conan Barbarul
As minti daca as spune ca ceea ce las in urma nu reprezinta calcaiul lui Ahile pentru mine si as minti daca ti-as spune ca am incredere deplina in tine si in cuvintele tale.
Din ce imi spun mie amintirile mele, se pare am fost, pe rand, un copil puternic, o fata puternica, iar acum, o femeie puternica, careia nu i-a fost frica niciodata sa deschida Cutia Pandorei si care, chiar daca pe moment a vazut tot universul sau transformandu-se in haos, a reusit pe rand, incet, dar sigur, sa-l aseze intr-o ordine perfecta ca intr-un puzzle.
Sincera sa fiu, desi sunt foarte sigura pe mine, am momente in care ma apuca o panica istovitoare. Am momente in care partea mea feminina reuseste sa treaca peste puterea si forta cu care, zic eu, am fost inzestrata, iar atunci cand ma apuca panica asta de care iti tot vorbesc, nu-mi doresc decat sa nu fiu singura. Sa existe cineva care sa ma ia de mana, sa ma ia in brate si sa-mi spuna asa cum o faci tu : "Totul va fi bine!"
Evident, atunci cand mi se pare ca tot ce-mi imaginez seamana cu o himera, imi amintesc imediat de fiecare moment petrecut alaturi de tine. Imi amintesc imediat de tot ce-ai reusit sa schimbi in viata mea, de tot ce-ai reusit sa faci din viata mea si nu-mi ramane decat sa zambesc, sa-mi spun singura acel "Totul va fi bine!", sa continui sa pazesc ca si Cerber ceea ce am creat si continuam sa creem impreuna si ... sa-ti multumesc.