Pixeli

Gasesc a fi lipsita de relevanta orice relatie bazata doar pe vizual. Mi se pare lipsit de noima sa te blochezi holbat la o persoana pe care o vezi pixelata si nu reusesti sa-i distingi gropitele create de un zambet placut, frumos conturat. Mi se pare ca e ca si cum m-as uita pe geam si as vedea in departare un tip imbracat frumos, dar caruia nu reusesc sa-i disting nici chipul si nici formele ce-i definesc constitutia fizica.
Am intalnit chipuri frumoase, mai putin frumoase si hidoase. Le-am privit cu aceeasi gratie pe fiecare in parte pentru ca mi s-a parut interesant sa vad lumina difuza din casa fiecaruia care pica pe niste chipuri distincte.
Am ales, evident, sa privesc cele mai frumoase dintre chipuri. Chipurile alea care ma fac sa zambesc cu drag atunci cand le privesc si totusi nu reusesc sa gasesc logica pentru care inca le mai privesc. Nu fac decat sa ma uit in gol, prin ele si sa schimb cateva vorbe, uneori dulci, alteori fara sens si de cele mai multe ori sa tac.
Subiecte de conversatie se gasesc mereu: despre vreme, despre ce mai face unul, altul, despre nimicuri sau banalitati. Nu reusesc sa ma adancesc in fiecare in parte, nu reusesc sa trec de aceea bariera a pixelilor, iar atunci cand am ales sa privesc acele chipuri cu ochii mei, pe viu, am ramas ori profund dezamagita ori indiferenta.
Sigur...de cele mai multe ori, dezamagirea a fost la ea acasa. Ce ma asteptam?