Nimic

Stiu doar ca Dumnezeu a creat multe sentimente. Pentru mine cel mai important e iubirea. Iubirea fata de parinti, frati, prieteni, cunostinte, animale, plante, oameni...in general. Am invatat sa iubesc, probabil, cand inca nici nu eram pe lume. Apoi, cu timpul, acest sentiment a evoluat. A inceput sa prinda fel de fel de culori. A inceput sa capete contur si sa-i gasesc definitii de la cele mai simple, la cele mai ample. Am cunoscut diferite tente de iubiri. De la iubiri patimase pentru iubiti din copilarie, la iubiri stranse si puternice  pentru prieteni care mai tarziu mi-au zdrobit sufletul. Am iubit si inca iubesc si cainele care m-a muscat. Desi posed in mine largi varietati de monstrii, simt nevoia sa ii expun pentru ca altfel as deveni unul din ei, sau toti in mine, deodata, iar eu nu sunt asa.
Totusi, desi Dumnezeu ne-a creat aceasta gama larga de sentimente, de la cele mai hranitoare, la cele mai daunatoare, acest Dumnezeu nu m-a invatat ce inseamna sa urasc. Nu m-a invatat cum sa simt raul in mine, nu raul din altii. Desi mi-a pus la dispozitie atatea alegeri, nu mi-a trezit in mine decat, incet si rar, dorinta de a fi rea, dar cu toate astea nu ma poate ajuta sa simt nepasare totala. Orice mi-a pune in cale eu nu pot sa urasc. Nu pot sa inchid ochii si sa trec mai departe. Nu pot sa vad o frunza uscata si s-o las acolo.
Stii cum e atunci cand stai si privesti in gol dorindu-ti neinchipuit de tare ca visul tau sa devina plauzibil, sa devina palpabil? Nu ma intelege gresit. Nu-mi doresc sa simt ura, nu pentru ca nu mi-ar fi oarecum benefica in sintetizarea si aprofundarea cunostintelor de viata pe care eu, om, trebuie sa le acumulez de-a lungul anilor, ci pentru ca nu stiu cum as reactiona. Nu stiu de ce as fi in stare daca as simti ura. Am auzit povesti si afirmatii despre sentimentul asta, care nu a facut decat sa ma ingrijoreze. Suntem oameni. Care mai de care mai complecsi, care mai de care mai lipsiti de credinta, care mai de care mai rai sau buni, Suntem diferiti.