Nu-mi vine sa cred ca, iar in fata geamului de la etajul 3 se observa sclipiri poleice de fulgi de nea. Plopul de langa becul din fata mea pare ca plange mereu, dar el…defapt doarme, visand la frumusetile sclipitoare ce cad din cer.
Ma uit pe geamul de la etajul 3 cu mahnire in suflet, ma intristez cand vad ce-I in fata mea. Defapt asta-I logicul mers al firii…Pot sa-nghet in interior…mi-e destul sa-I vad cum se topesc in fata mea, cum doar unii rezista. Ma-ntriseaza becul cu lumina difuza ce-ajunge pana aici la etajul 3. Ciudat cum totusi niste puncte reci de lumina aduc caldura in sufletul meu. Zambesc cand ii vad. Desi ma simt ca o piatra, zambesc…
Da…tot aici la etajul 3, cu muzca urlandu-mi in urechi, incerc sa-nteleg unde-I planul meu metaforic. Incerc sa ma regasesc, ma caut si nici macar nu realizez ca sunt aici…dar nu prezenta. Nici nu stiu care-I defapt lumea mea ca sa pot sa zic, ca sunt in lumea mea.
Putin debusolata de tot ce-I in jurul meu, putin absenta, din situatia care-mi da tarcoale, traiesc totusi inexistenta undeva.
Cam asta-i modul meu de viata. Exista modalitati multiple de a iesi din metamorfoza continua in care ma aflu, dar ma complac existential in absurdul care abunda firesc in imaginatia mea.
Inconstienta abunda, relevant nu exista si starea de latenta e ca un abis care-mi da priviri reci incercand sa ma respinga.
Dau peste oameni de tot felul. Parca in fiecare zi ar trebui sa bifez cate un character pe lista mea de prioritati, specifica Roxanei, pentru ca eu nu o sa-mi impun niciodata nimik si nu o sa las vreo foaie sau foicica sa-mi controleze ziua, saptamana, luna, anul…minutul.
Urasc sa am posibilitati, urasc sa fiu pe locul doi, incep sa urasc pana si etajul 3, desi il simt de asa putin timp! Il urasc pentru ca simt ca el ma vrea, il urasc pt ca nu-l recunosc, il urasc pentru ca nu l-am visat niciodata, pentru ca vreau sa-l simt mereu langa mine si stiu ca niciodata nu o sa fie al meu…
Mnda…vorba aia…interzisul asta daca nu ar fi…ca e usor sa ai ambitii cand in viata n-ai tentatii si Doamne cate tentatii imi ofera etajul 3….senzatia, senzatia nu prea poate fi explicate in cuvinte…e o durere combinata cu placere atunci cand ai cea mai mare nevoie de afectiune.Si culmea, afectiunea aia pe care mi-o doresc m-a cam lasat de izbeliste.Nu prea pot sa-nteleg cum se face ca nu reusesc sa vad dincolo de propriile-mi placere.dau cu piciorul peste sentimente altora sa-mi simt corpul tremurand lsi inima batand mai tare, mai cu putere. Am totusi o satisfactie…dar nu ma simt vruta, deci zero e si satisfactia mea…poate ca sut pana la urma o umbra de care etajul 3 are nevoie atunci cand il orbeste soarele, dar nu are nevoie de ea cand ploua..
Ca veni vorba de picuri de ploaie, de ploaie in general. Mi-e dor de ea.De caldura pe care mi-o ofera cand ma atinge pe pielea goala…o concentratie de fiori extrem de dulce…Si ploaia asta mi-a fost alaturi atunci cand am avut nevoie de frig, si nu frig de gheata, ci frig de, de pumni in fata.mi-a fost alaturi cand am avut nevoie de imbratisari calde si de zambete pline de picuri de apa, pline de oxigen .
Cam imorle gandurile mele de acum. Nici nu stiu daca exista ceva moral in viata mea…etajul 3…este cel care imi ofera in momentul de fata culoarea de care am nevoie, dar care-mi innegreste fiecare umbra de gandire.
Ce influenta poate sa aiba corpul meu asupra intelectului?sau, nu intellect, ca pana la urma urmei nu prea-mi pasa de intelectul oamenilor…toti suntem oameni…altii mai dezvoltati, altii mai limitati…asta cam asa e..limitarea asta ma face sa-mi doresc mai mult sa plutesc spre existent, spre nestiinta ca sa aflu stiinta…limitarea asta imi provoaca sila de toate caracterele care se rezuma doar la ceea ce stiu si nu-si doresc sa afle daca exista sau nu infinit, daca sunt capabile sa ajunga acolo unde nu au increderea ca o sa ajunga.daca nu intellect, atunci la ce ma refer pana la urma?la gandire?nu prea cred ca mai am la ce sa ma gandesc…poate la etajul trei, aici de unde vad zecile de case acoperite de intuneric, aici de unde plopul din dreapta nu pare sa vrea sa ma priveasca nici macar pentru o clipa si aici la etajul 3, unde becul cel cu fatza in jos nu-mi ofera nici o raza de speranta.
Speranta???mai exista speranta???si daca exista, pentru ce sa sper sau la ce sa sper…?ma simt un mecanism care, probabil in urmatoarele spatii temporale se autodistruge…oricum se autodistruge treptat.N-am ce sa opresc, chiar nu am! Cica imi fac rau singura ingradindu-ma intre vicii si ganduri. Eu imi iubesc viciile si imi place sincer sa traiesc alaturi de gandurile mele…pot sa zic, spre exemplu, ca acum sunt fericita si automat sunt fericita…dar iar ma complac in latentza.
Totul e posibil, dar cum noi…suntem oameni…ne e pur si simplu frica de acel posibil …de ce frica? Pentru ca dezamagirea nu e o portita prea fericita de trecere de la un sentiment la altul…cred ca as putea sad au o definitie ampla sh concreta a dezamagirii in momentul asta…am avut atatea capete, mijloace si inceputuri de dezamagire incat nu prea stiu ce ar mai putea sa ma sperie…cred ca imi place sa iau pietre in cap…m-am obisnuit cu durerea si am inceput sa devin una dintre ele.
Etajul asta 3, ca despre el vorbesc aici, e defapt o insiruire absurda de picaturi de constiinte recoltate de sufletul meu pentru a-si pune amprenta asupra mea. Nu ma simt deloc grea, nu ma simt nici usoara, ce-I drept, deci as putea sa ignor acest etaj 3. Bine zis as putea!!!doar ca, nu vreau…pur si simplu nu vreau…incep sa-l doresc din ce in ce mai mult…incepe sa-mi placa ce vad sis a reusesc sa trec peste defectele de spatiu, timp si natura din care face parte.
Ziceam ca urasc sa fiu pe planul doi!!! Oare as putea sa trec pe planul 1??? As fi eu in stare sa ma fac vruta incat sa renunte la tot pentru mine???
Vorba fulgilor de nea: nu am de unde sa stiu cum evolueaza viata acestui etaj trei…poate o fi si el satul sa fie vrut de aceleasi trepte, poate pana la urma isi doreste un copil pe care sa-l faca al lui…poate asa ar reusi sa-l faca pe plopul din dreapta sa priveasca spre nori satisfacut, sa ridice si fatza becului de langa plop spre zambet.Dar, ca suntem oameni si mereu reusim sa facem sa apara un” dar” intr-o conversatie lipsita de farmec , poate acest copil o sa fie satul sa incerce sa deschida usile etajului.
Gasesc inocenta bancuta din fata cladirii in care se afla etajul 3…ea nu stie absolut nimic despre acest etaj 3, dar il adora.De ce??? Deoarece copilul rece a facut-o sa-l adore.Copilul rece cred ca a inceput sa depaseasca ideologiile care l-au facut sa reziste in timp…copilul rece incepe sa-si depaseasca teoriile si sa-si incalce propriile-si conceptii pentru a avea ceva ce-I este interzis:Etajul 3.
Urasc situatiile in care sunt pusa sa-mi aleg posibilitatea de trecere de la un conflict interior la altul. Urasc sa am capacitate de discernamant in moment in care mi-e absolut interzis sa aleg aceasta posibilitate.
Dintr-o data radiaza geamul de la etajul 3…radiaza pentru ca exista o urma de mizerie pe el caruia efectiv acolo ii este locul…asa e geamul de la etajul 3…patat cu amprentele oamenilor care si-au lasat putinul pe care il au pe el…nu-mi pasa…pentru asta iubesc geamul de la etajul 3…geamul, ma iubeste asa cum sunt, el ma vede frumoasa intr-un moment in care sunt cazuta si sarita de pe fix.
Nu cred ca a mai vazut cineva vreodata un copil rece, cu ochi normal si pieptul topit de caldura, dar pe cale sa inghetze, indragostit de un etaj 3.il iubesc pentru ca ii pasa dar nu stie ca ii pasa, il iubesc pentru ca e asa de mare dar totusi e doar 3, il iubesc pentru ca am intalnit obiecte care emana caldura, il iubesc pentru ca stiu ca daca nu il iubesc nu il vreau, iar dorinta mea arde doar atunci cand iubirea din mine explodeaza.
Am mai vazut vreodata un pahar plin pana la refuz care sa-mi zambeasca si sa nu ma urasca, chiar daca stie ca in mintea mea as vrea sa il sparg??? Nu prea imi vine sa cred cum poate sa fie asa fin dar totusi plin de imperfectiuni vizibile…iubesc un pahar.
Nu vreau sa mai traiesc in etajul 3. Ma simt doar arzand de dorinta.Dorinta de a face lucrurile sa invie. Cum pot sa-l urasc daca nu-l iubesc???Tocmai am zis ca il iubesc pentru ca il doresc…etajul 3.
Geamul zicea ca a atins palpabilul…zicea ca a calcat himerele in picioare atunci cand si-a dorit palpabilul. Nu prea intelege el ce inseamna amprentele si ce conotatie au ele atunci cand il ating si raman acolo.
Tocmai am spart o cana… am spart-o…
Si cana aia…chiar s-a spart…definitiv. Pur si simplu nu prea pot sa realizez, nu pot sa inteleg defapt cum se poate ca ceva ce dureaza mult timp sa dispara asa, intr-o singura clipa.
