asa proasta...nu-mi imaginez cum am ajuns la concluzia asta...dar realizez ca de 20 de ani imi plang de mila si-mi zic ca doar eu sufar pe lumea asta din te miri ce fleacuri...!pt mine astea sunt suferintele mele si astea ma dor...am nevoie de ei, de ai mei, de ai lor, de ai lui,,, de el...de alti ai mei...am nevoie de oameni, desi imi doresc mereu singuratatea ca pe o picatura vesnica de apa.nu stiu, sincer nu stiu ce am....ascult ca fraiera REM- losing my religion, gandindu-ma daca, kiar as putea sa pierd asa ceva...defapt nici nu stiu daca am asa ceva....
nici nu mai pot concepe sa fiu mereu cu zambetul pe buze...mi s-ar parea anormal si nedemn de mine.daca nu ma doare, ma ustura, daca nu e aproape ma atinge....si uite asa exista oamenii astia care sunt ai mei...carora nu le pasa de mine si kchiar nu le pasa de nimic psihic sau spiritual din mine....au impresia ca exist doar material ca un fel de mucegai care incepe sa puta a antibiotice cand se inverzeste(albastreste)...un fel de bataie de cap care, cica nu ar avea nevoie de vorbe bune, de mangaieri, de priviri, de intrebari, de discutii...un robot controlat pretutindeni, un sclav dependent de stapan pana in maduva oaselor...dar fac asta pentru ei, ai mei de care am nevoie, fac asta pentru viitorii ai mei...pentru mine...de mine mai am nevoie uneori....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu