Gropi de intuneric taiate de lumina
Si fire de durere cusute cu morfina,
Se contopesc in mine alunecand in nimeni
Si orisicine vede, nu crede, ca traiesti din tine...
Te trezesti in timpul infinit
Si simti durerea unui mort subit
Traiesti in negru sa vezi minunea
Te enervezi si pleci sa-nchizi lumina...
Te simti un corp lasat de lume
Te doare, esti in sevraj latent,
Privesti in tine...esti absent,
Mori din dorinta de a vedea,
Esti infirm si-a ta fiinta se dezbina,
Si iarasi simti ca viata ta-i infima.
Culorile se-nchid...
Trec toate in spre negru...
Zambetele...se transforma,
Iar rasului nu-i mai gasesti demult vreo noima.
Si sensul trairii e minor
Sensul celui mai dulce fior
Nu mai exista...
Paralizia ochilor ce-ti ies din orbite
Cand vrei sa privesti spre lumina...
E prea puternica
Si cred ca prin etica
Ai pierdut tot...
"Nu trebuie să părăseşti camera. Este suficient să rămâi aşezat la masă şi să asculţi. Nu trebuie nici măcar să asculţi; este suficient să aştepţi. Nu trebuie nici măcar să aştepţi; este suficient să înveţi să rămâi liniştit, şi împăcat, şi solitar, iar lumea ţi se va oferi singură şi de bunăvoie. Ea nu are de ales: se va revela singură, în extaz, la picioarele tale." FRANZ KAFKA
IOANA MATES
Bun-venit in mijlocul a ceea ce numesc eu centrul impertinentei psihice!!!
vineri, 26 martie 2010
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Timpul nu mai avea rabdare....

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu